mama in stil chinez

citesc de ceva vreme blogul scriitoarei Nancy Kress (scrie sf bunicel, ceva premii Hugo/Nebula la activ).

in postul catre care am pus link e vorba despre un stil de a fi mama si anume stilul chinezesc. postul e interesant si  vreau sa adaug cateva chestii la ce e spus acolo (care nu prea au sens daca nu e citit postul respectiv inainte).

1. daca iti cresti copilul sub niste reguli foarte stricte, e foarte usor sa piezi din vedere scopul final.

scopul final ar trebui sa fie "vreau sa am un copil fericit". si se poate pierde in fata lui "vreau sa fiu eu fericit, ca parinte, de copilul meu". adica sa nu cred ca ai garantia ca din acel copil va creste un om care sa poata face diferenta intre a munci in viata pentru a te multumi pe tine ca parinte si a munci in viata pentru a se multumi pe sine.

daca cei mai importanti ani din viata (anii cand te formezi si iti construiesti personalitatea) tu esti educat sa faci tot posibilul ca sa iti multumesti parintele, poti sa faci trecerea spre independenta? poti sa faci o schimbare atat de mare incat sa iti reorganizezi complet universul (inainte, in centrul lui erau parintii si acum trebuie sa te pui pe tine).

nu ma refer la egoism, la pus pe sine pe primul loc, ci pur si simplu la etapa normala de maturizare cand spui "sunt in masura sa iau decizii bune pentru mine", cand nu mai faci lucruri pentru ca parintii le considera bune pentru tine ci le faci pentru ca le consideri tu bune pentru tine.

2. perfectiunea e supra-evaluata. daca iti cresti copilul sa fie multumit doar de perfectiune, o sa fie un om foarte frustrat. pentru ca lumea nu e perfecta, nimeni nu e perfect, sunt mult mai multe lucruri imperfecte in lume decat ce percepi tu ca perfect... si daca nu esti in stare sa treci peste asta, o sa iti petreci mult timp intr-o stare continua de nemultumire.

3. pana la urma care e metoda prin care decidem ca un copil a crescut "bine" intr-un om? ca a ajuns sa cante pe nustiuce scena? ca a avut rezultate foarte bune in scoala?

astea nu mi se par metode bune de a judeca cat de fericit e un om. poate si in lumina filmului "Black Swan". dar oricum nu asa iti dai seama ca un om e fericit sau nu.

nu prea imi dau seama cum ai putea sa judeci. tot ce imi vine acum in minte e "daca vrea sa aiba la randul lui copii". asta pentru ca pentru a deveni parinte nu e nevoie de cine stie ce (cateva minute, se poate intampla si din accident, ...). dar odata ce esti parinte, sa cresti acel copil, sa il indrumi in viata, sa ii dai tot ce poti tu ca sa ii fie mai bine, si sa il ajuti sa ajunga in acel moment al vietii cand poate deveni la randul sau parinte... asta mi se pare o realizare.

poate de asta bunicii mi se par mai fericiti decat parintii. parintii sunt la inceput de drum. pe cand bunicii tocmai au primit confirmare faptului ca au facut o treaba buna.